Pe de-o parte: O companie multinationala activa intr-o tara din regiune sustine persoane cu experienta in sectorul de afaceri sa lucreze pentru un an intr-o organizatie neguvernamentala. Nu doar proprii angajati, oricine este interesat sa isi foloseasca abilitatile pentru o cauza si o institutie nonprofit. Tot aceasta companie are un program de sustinere a tinerilor in situatii de risc care canalizeaza o mare parte a resurselor companiei, avand o buna acoperire geografica a tarii. O alta companie sustine de peste cinci ani un program social in aceeasi comunitate – comunicarea programului conteaza, dar asta inseamna pentru companie ca partenerul nonprofit investeste in comunicare si in construirea unui brand si nu ca firma iese in fata.

Pe de alta parte: O alta companie (tot multinationala) investeste intr-un eveniment de lansare a unui program de mediu o suma similara cu costul de pornire a programului intr-un nou oras. Mai multe companii in tara noastra monitorizeaza punctele de audienta pe care vizibilitatea programelor sociale sustinute de companie le marcheaza. Masurarea in sine nu e o problema, dar in momentul in care aceste puncte sunt indicatorul cel mai important pentru sustinerea unui proiect, atunci relatia se transforma intr-una comerciala.

A fost odata, si mai este si acum un haiduc, un fel de Robin Hood. Nu mai avea tolba, arc si sageti ci laptop, smartphone si camera digitala. In loc de pergament avea blog. Ma rog, ati prins ideea. Altfel insa tot haiduc, lua de la bogati, cu permisiunea lor, bineinteles si dadea la cei mai putin bogati si fericiti. Ca orice haiduc.

Problema haiducului era faptul ca nu reusea sa ia prea mult de la bogati. Nu ca bogatii ar fi fost rai, erau si ei oameni ca toti oamenii si dadeau o mana de ajutor cand era nevoie. Nici seriful din Nottingham nu era problema. Seriful dadea chiar si facilitati fiscale pentru unii bogati. Nici macar criza ce se abatuse aspra Codrului Sherwood nu era atat de aspra, oamenii tot isi mai deschideau pungile, chiar daca cu sfiala.

Problema, spune povestitorul, era chiar haiducul. Vechii haduci aveau focuri de tabara, domnite balaie la ananghie, serifi uraciosi, nevoiasi in nevoie, ba la nevoie si cate un balaur agresiv.

Haiducul nostru insa gandea sistemic, gandea in numere, judeca statistic. Nevoiasii se numeau beneficiari iar copiii sau bunicii lor, apartinatori. Codrul devenise biotop, veverita se transformase in Sciurus vulgaris, iar fieraria din sat devenise intreprindere sociala. Ajutorarea nevoiasilor devenise “participare la luarea deciziilor de politica sociala”.

Pe scurt limba haiducului devenise lemnoasa si aspra, ca triunchiul stejarilor din codru. Haiducul uitase povestile, tocmai povestile care ii dadusera nastere. Oamenii, in special cei mai bogati, se uitau cam chioras la haiduc.

Daca padurea nu ar fi fost plina de stejari am fi putut spune ca haiducul era in plop!

Prima data am aflat care este regula de aur intr-un context informal si parea a fi o doar gluma buna. Regula de aur defineste modul in care sunt intelese relatiile in lumea sectorului de afaceri – “cei care detin aurul, sunt cei care conduc”. (The golden rule – those who have de gold rule). Din pacate odata cu trecerea lunilor am ajuns sa inteleg, cum in simplitatea ei, regula de aur surprinde esenta unei realitati pe care multe organizatii au inceput sa o experimenteze in relatie cu partenerii corporati.

Daca ar fi sa caracterizez etapa prin care trec organizatiile non profit din Romania in acesta moment, as spune ca e o “epoca a inocentei”, in care pornim de la premisa ca prin activitatile noastre de atragere de fonduri din comunitate accesam fonduri private pe care le vom utiliza in beneficiul public. Dar, cum este influentata utilitatea finala a acestor fonduri de motivatia initiala pentru care au fost acordate? Cum este influentata aceasta utilitate de modul mai mult sau putin echilibrat in care reusim sa construim relatia cu compania donatoare?

Motto

Singurul lucru care va mântui omenirea este cooperarea.
(Bertrand Russel, filozof)

O dublă condiționare

Ca persoane suntem, încă din fragedă copilărie, supuși unei duble condiționări: Pe de-o parte suntem învățați să cooperăm, iar valorile și beneficiile cooperării ne sunt ilustrate cu exemple istorice, sociologice, psihologice și chiar religioase. Ce mai, dacă nu cooperăm, nu suntem oameni!

De celalată parte însă, suntem învățați despre valorile și beneficiile competiției. De la concursul de alergare din clasele primare, orele de biologie de clasa a XI-a și până la cursurile de istoria economiei de la facultate.

O să lăsăm pe seama sociologilor, antropologilor și psihologilor să comenteze efectele acestei duble condiționări…

… fiindcă pe noi ne interesează atragerea de fonduri!